Numit după Dmitri Mendeleev, care a creat Tabelul Periodic

En honor a Dimitri Mendeleiev, químico ruso, padre de la tabla periódica

Numit după Alfred Nobel, chimist suedez care a descoperit dinamita şi fondator al Premiului Nobel

En honor a Alfred Nobel, químico sueco que descubrió la dinamita y fundador de los premios Nobel

Numit după Ernest O. Lawrence, inventator al ciclotronului

En honor a Ernest Lawrence, inventor del ciclotrón

Numit dupa Ernest Rutherford, fizician si chimist din Noua Zeelanda

En honor del Barón Ernest Rutherford, científico colaborador del modelo atómico y física nuclear

Numit după oraşul rusesc Dubna

Por el Instituto nuclear de Dubna, implicado en la búsqueda de elementos pesados

Numit dupa Glenn Seaborg, chimist nuclear american si castigator al premiului Nobel

En honor a Glenn Seaborg, químico nuclear americano ganador de un premio Nobel

Numit după Niels Bohr, fizician danez

En honor del físico danés Niels Bohr

Din cuvântul latin "Hassias" însemnând Hess, stat german

El nombre procede del latín "Hassias" que significa Hess (nombre de un estado alemán)

Numit după Lise Meitner, fizicianul austriac

En honor a Lise Meitner, física austriaca

Numit după oraşul german Darmstadt

Recibe su nombre en honor a la ciudad alemana de Darmstadt donde fue descubierto

Numit după Wilhelm Conrad Röntgen, fizicianul german

En honor a Wilhelm Conrad Roentgen, descubridor de los rayos X

Numit după astronomul Nicolaus Copernicus

En honor del científico y astrónomo Nicolás Copérnico

Numele provine din denumirea obişnuită pe care japonezii o dau Japoniei

El nombre viene del japonés común para Japón

Numit după fondatorul Laboratorului Flerov de Reacţii Nucleare, fizicianul sovietic Georgy Flyorov

Nombrado en honor a Gueorgui Fliórov

Numit după oblastul Moscova unde este localizată Dubna

Nombrado después así por la Provincia de Moscú donde está localizada Dubna

Numit după Lawrence Livermore National Laboratory, oraşul Livermore, California

Su nombre viene dado en honor al Laboratorio Nacional Lawrence Livermore en Livermore, California

Numit după regiunea Tennessee

Nombrado después así por la región de Tennessee

Numit după fizicianul nuclear rus Yuri Oganessian

Nombrado después así por el físico nuclear ruso Yuri Oganessian

Henry Cavendish a fost primul care a făcut distincţia între hidrogen şi celelalte gaze în 1766 când l-a produs în urma reacţiei dintre acidul hidrocloric şi zinc. In 1670, omul de ştiinţă englez, Robert Boyle a observat producerea lui prin reacţia acizilor tari cu metalele. În 1783 omul de ştiinţă francez Antoine Lavoisier a numit acest element hidrogen.

En 1671, Robert Boyle redescubrió y describió la reacción que se producía entre limaduras de hierro y ácidos diluidos, o que resulta en la producción de gas hidrógeno. En 1766, Henry Cavendish fue el primero en reconocer el hidrógeno gaseoso como una sustancia discreta, identificando el gas producido en la reacción metal - ácido como aire inflamable. Antoine Lavoisier dio al elemento el nombre de hidrógeno en 1783.

Astronomul francez Jules Janssen a obţinut prima evidenţă a heliului în timpul eclipsei solare din1868. Norman Lockyer şi Edward Frankland au sugerat numele de heliu pentru noul element. În 1895, Sir William Ramsay a descoperit heliul în cleveit mineralul uraniului. El a fost descoperit în mod independent în cleveite de către Per Teodor Cleve şi Abraham Langlet.

En 1868 un astrónomo francés, Jules Janssen, descubrió, espectroscópicamente, una nueva línea amarilla en un eclipse solar en la India. Otro astrónomo inglés, Norman Lockyer, confirmó que esa línea no pertenecía a ningún elemento conocido en la Tierra. Fue en 1895 cuando fue descubierto y aislado en la Tierra por Sir William Ramsay, tratando clevita con un ácido mineral. Simultáneamente, fue descubierto en Suecia por Per Teodor Cleve y Abraham Langlet.

Litiumul a fost descoperit de către Johann Arfvedson în 1817 în timp ce acesta analiza minerale de pe insula Uto din Suedia. Metalul pur a fost izolat anul următor atât de către chimistul suedez William Thomas Brande, cât și de chimistul Sir Humphry Davy, care au lucrat independent. În 1855, cantități mai mari de litiu au fost produse prin electroliza clorurii de litiu de către Robert Bunsen și Augustus Matthiessen.

El litio fue descubierto por Johann Arfvedson en 1817. En 1818 C.G. Gmelin fue el primero en observar que las sales de litio tornan la llama de un color rojo brillante. Ambos intentaron, sin éxito, aislar el elemento de sus sales, lo que finalmente consiguieron William Thomas Brande y Sir Humphrey Davy mediante electrólisis del óxido de litio.

Louis-Nicolas Vauquelin a descoperit beriliul sub formă de oxid atât în beril cât și în smaralde în 1798. Friedrich Wöhler și Antoine Bussy au izolat independent beriliul în 1828 prin reacția chimică a potasiului metalic cu clorura de beriliu. Primul proces comercial de succes pentru producerea beriliului a fost dezvoltat în 1932 de Alfred Stock și Hans Goldschmidt.

El berilio o glucinio por el sabor de sus sales, fue descubierto por Louis-Nicolas Vauquelin en 1798 en Francia en forma de óxido en el berilo y la esmeralda. Friedrich Wöhler y Antoine Bussy de forma independiente aislaron el metal en 1828 mediante reacción de potasio con cloruro de berilio. Más adelante, Paul Lebeau lo obtuvo puro mediante electrólisis de tetrafluoroberilato de sodio, Na₂BeF₄.

Compușii cu bor sunt cunoscuți de mii de ani, dar elementul nu a fost descoperit decât în 1808 de către Sir Humphry Davy, de către Gay-Lussac și de către Thenard. Borul nu a fost recunoscut ca element până când a fost izolat în 1808 de Sir Humphry Davy, Joseph Louis Gay-Lussac și Louis Jacques Thénard. Jöns Jakob Berzelius a identificat borul ca element în 1824.

Los compuestos de boro se conocen desde hace miles de años. En 1808 Humphry Davy, Gay-Lussac y L. J. Thenard obtuvieron boro con una pureza del 50% aproximadamente, aunque ninguno de ellos reconoció la sustancia como un nuevo elemento, cosa que haría Jöns Jacob Berzelius en 1824. El boro puro fue producido por primera vez por el químico estadounidense W. Weintraub en 1909.

Carbonul a fost descoperit în preistorie și era cunoscut sub formele de funingine și cărbune de la primele civilizații umane. În 1772, Antoine Lavoisier a arătat că diamantele sunt o formă de carbon; când a ars mostre de cărbune și diamant a constatat că niciunul nu produce apă. În 1779, Carl Wilhelm Scheele a arătat că grafitul a ars pentru a forma dioxid de carbon și deci trebuie să fie o altă formă de carbon.

El primer uso conocido del carbón vegetal fue para la reducción del cobre, zinc y estaño en la fabricación de bronce, por los egipcios y los sumerios. Los diamantes eran probablemente conocidos hacia 2500 a.C. Los primeros análisis químicos se hicieron realidad en el siglo XVIII,12 y en 1789 ya fue listado por Antoine Lavoisier como un elemento.

Se consideră că azotul a fost descoperit de medicul scoțian Daniel Rutherford în 1772, care l-a numit aer nociv sau aer fix. De asemenea, a fost studiat cam în același timp de Carl Wilhelm Scheele, Henry Cavendish și Joseph Priestley. În 1790, chimistul francez Jean-Antoine-Claude Chaptal a numit elementul azot.

Fue descubierto, aislado y estudiado por Daniel Rutherford en 1772 estudiando la respiración. Carl Wilhelm Scheele y Antoine Lavoisier demostraron su existencia libre en el aire y la proporción en volumen en que se encuentra en este, mezclado con el oxigeno 4/5 partes. Primeramente fue llamado ázoe en griego significa sin vida, mas tarde fue llamado nitrógeno del latín nitrum recordando que este es componente esencial del salitre o nitro.

Carl Wilhelm Scheele a obținut oxigen prin încălzirea oxidului mercuric și a nitraților în 1771, dar nu și-a publicat concluziile până în 1777. Joseph Priestley a pregătit și acest nou aer până în 1774. Numele de oxigen a fost inventat în 1777 de Antoine Lavoisier, ale cărui experimente cu oxigenul au contribuit la discreditarea teoriei atunci populară a flogistonului asupra combustiei și coroziunii.

El oxígeno fue descubierto por el farmacéutico sueco Carl Wilhelm Scheele, que produjo oxígeno gaseoso calentando óxido de mercurio y varios nitratos alrededor de 1771, pero publicado este descubrimiento en 1777. Joseph Priestley también preparó este nuevo aire hacia 1774. El quimico frances Antoine Laurent de Lavoisier dio al gas el nombre de oxigeno en 1777 por creer que todos los acidos contenian este elemento.

În 1529, Georigius Agricola a descris utilizarea fluorsparului ca un flux. În 1670, Heinrich Schwandhard a descoperit că sticla a fost gravată atunci când a fost expusă la fluorspar tratată cu acid. În 1810, omul de știință francez Andre-Marie Ampere a propus că acidul fluoric este un compus de hidrogen cu un element nou. Elementul a fost în cele din urmă izolat în 1886 de Henri Moissan.

El mineralogista Georgius Agricola describió el fluorita en 1529. En 1670, Enrique Schwandhard descubrió que al someter al mineral a algunos ácidos, desprendía un vapor muy corrosivo, que incluso corroía el vidrio. Finalmente, el 26 de junio de 1886, Henri Moissan fue el primero que obtuvo flúor en forma pura, lo que le valió el Premio Nobel de Química de 1906.

Neonul a fost descoperit în 1898 de chimiștii britanici Sir William Ramsay și Morris W. Travers la Londra. A fost descoperit când Ramsay a răcit o mostră de aer până când a devenit lichid, apoi a încălzit lichidul și a captat gazele pe măsură ce se fierbeau. După 1902, compania lui Georges Claude, Air Liquide, producea cantități industriale de neon ca produs secundar al afacerii sale de lichefiere a aerului.

El neon fue separado por vez primera de otros gases inertes en 1898, por los quimicos britanicos sir William Ramsay y Morris Travers. Lo lograron enfriando el aire hasta que se volvió líquido y luego lo calentaron para captar los gases a medida que se evaporaban. El ingeniero francés Georges Claude hizo una lámpara que usaba un tubo electrizado con neón en 1910 y comenzó a venderlos a compañías estadounidenses en 1915.

Abrevierea chimică pentru sodiu a fost publicată pentru prima dată de Jöns Jakob Berzelius în sistemul său de simboluri atomice. Este o contracție a noului nume latin al elementului „natrium”, care se referă la egipteanul „natron”, o sare minerală naturală realizată în principal din carbonat de sodiu hidratat. În 1807, Sir Humphry Davy a izolat sodiul pentru prima dată prin electroliza hidroxidului de sodiu uscat, care fusese foarte ușor umezit.

El carbonato de sodio, que se obtenía a partir de las cenizas de las plantas marinas, se confundió durante mucho tiempo con el carbonato de potasio procedente de las cenizas de las plantas terrestres. En 1736 el francés Duhamel du Monceau reconoció la diferencia entre ambas sustancias y llamó a la primera álcali vegetal y a la segunda álcali mineral. Fue aislado en 1807 por Sir Humphry Davy por medio de la electrólisis de la sosa cáustica.

Chimistul scoțian Joseph Black a recunoscut magneziul ca element în 1755. Magneziul a fost izolat pentru prima dată de Sir Humphry Davy în 1808, la Londra. El a folosit electroliza pe un amestec de oxid de magneziu și oxid mercuric. Antoine Bussy a pregătit-o într-o formă coerentă în 1831.

El inglés Joseph Black reconoció el magnesio como un elemento químico en 1755. En 1808 Sir Humphry Davy obtuvo metal puro mediante electrólisis de una mezcla de periclasa, es decir óxido de magnesio en estado mineral y de óxido mercúrico. En 1829 Antoine Bussy preparó el metal con mayor pureza.

Antoine Lavoisier a prezis, în 1787, că alumina este un oxid al unui element nedescoperit, iar, în 1808, Humphry Davy a încercat să-l producă. Deși acesta nu a reușit să izoleze elementul, a dat sugestia ca numele eventualului element să fie aluminiu. Hans Christian Ørsted a fost primul care a reușit să izoleze aluminiu metalic în anul 1825.

En 1825 el quimico danes Hans Christian Oersted preparo una amalgama de aluminio por reaccion de cloruro de aluminio con una amalgama de potasio. Entre 1827 y 1845, Friedrich Wöhler, un químico alemán, mejoró el procedimiento de Oersted usando potasio metálico. En 1854 Henri Sainte-Claire Deville, en Francia, obtuvo el metal por reducción del cloruro de aluminio con sodio.

În 1800, Sir Humphry Davy credea că silica este un compus și nu un element; dar în 1811, Gay Lussac și Louis Jacques Thénard au preparat probabil siliciu amorf impur prin încălzirea potasiului cu tetrafluorură de siliciu. În 1824 Jöns Jakob Berzelius a preparat siliciu amorf prin aceeași metodă generală. Henri Deville a preparat în 1854 prima dată siliciu cristalin, a doua formă alotropică a elementului.

El silicio fue identificado por primera vez por Antoine Lavoisier en 1787, aunque posteriormente fue confundido con un compuesto por Humphry Davy en 1800. En 1811 Gay-Lussac, y Louis Thenard probablemente, preparó silicio amorfo impuro calentando potasio con tetrafluoruro de silicio. En 1824 Berzelius preparó silicio amorfo empleando un método similar al de Gay-Lussac.

Hennig Brand a descoperit fosforul în 1669, la Hamburg, Germania, preparându-l din urină. În 1769, Johan Gottlieb Gahn și Carl Wilhelm Scheele au arătat că fosfatul de calciu se găsește în oase și au obținut fosfor elementar din cenușa osoasă. Antoine Lavoisier a recunoscut fosforul ca element în 1777.

El fosforo fue descubierto hacia el ano 1669 por el alquimista aleman Hennig Brand. Buscando la piedra filosofal Brand destiló una mezcla de arena y orina evaporada, y obtuvo un cuerpo que tenía la propiedad de lucir en la oscuridad. La orina constituyó durante un siglo la materia prima para la obtención de fósforo hasta que, en 1771, Scheele encontró un método para extraerlo de los huesos calcinados.

Până în secolul al III-lea, chinezii au descoperit că sulful poate fi extras din pirită. Alchimiștii indieni au scris pe larg despre utilizarea sulfului în operațiile alchimice cu mercur, începând cu secolul al VIII-lea d.Hr. În 1777, Antoine Lavoisier a ajutat la convingerea comunității științifice că sulful este un element, nu un compus.

El azufre se conoce desde tiempos prehistoricos y ya aparecia en la Biblia y en otros escritos antiguos. Se sabe que se usaba en Medicina y que griegos y romanos utilizaban sus vapores para blanquear telas. De ello no fue reconocido como elemento químico hasta 1777 por Antoine Lavoisier.

În jurul anului 1630, clorul a fost recunoscut ca gaz de către chimistul și medicul belgian Jan Baptist van Helmont. Clorul elementar a fost preparat și studiat pentru prima dată în 1774 de chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele. Până în 1810, consensul științific a fost că clorul era de fapt un compus care conținea oxigen. În 1811, Sir Humphry Davy a concluzionat că noul gaz este de fapt un element nou.

El cloro fue descubierto en su forma diatómica en 1774 por el sueco Carl Wilhelm Scheele, aunque creía que se trataba de un compuesto que contenía oxígeno. En 1810 el químico inglés Humphry Davy demuestra que se trata de un elemento físico y le da el nombre de cloro debido a su color. El primer proceso electrolítico para la producción de cloro fue patentado en 1851 por Charles Watt en Gran Bretaña.

Argonul a fost suspectat ca ar fi prezent în aer de către Henry Cavendish în 1785. Nu a fost izolat până în 1894 de Lord Rayleigh și Sir William Ramsay în Scoția. Argonul a devenit primul membru al gazelor nobile care a fost descoperit. În 1957, IUPAC a fost de acord ca simbolul să se schimbe de la A la Ar.

En 1785, Cavendish sospechaba de su presencia en el aire, pero este descubrimiento fue ignorado durante un siglo. En 1892 Lord Rayleigh descubrió que el nitrógeno atmosférico tenía una densidad mayor que el nitrógeno puro obtenido a partir del nitro. Rayleigh y Sir William Ramsay demostraron que la diferencia se debía a la presencia de un segundo gas poco reactivo, anunciando el descubrimiento del argón en 1894.

Simbolul K al potasiului provine de la „kalium”, denumirea elementului din Germania și Scandinavia. Metalul de potasiu a fost izolat pentru prima dată în 1807 de Sir Humphry Davy, care l-a derivat din potasiu caustic prin utilizarea electrolizei sării topite cu noua grămadă voltaică descoperită. Potasiul a fost primul metal care a fost izolat prin electroliză.

El hidróxido de potasio se consideró durante mucho tiempo como un elemento porque no se lograba descomponer mediante el calor ni mediante reactivos químicos. En 1807 Davy aisló por primera vez el metal por electrólisis del hidróxido potásico húmedo. La obtención del potasio permitió el descubrimiento de otros elementos, ya que dada su gran reactividad es capaz de descomponer óxidos para combinarse y quedarse con el oxígeno.

Calciul era cunoscut încă din primul secol, când romanii antici pregăteau varul ca oxid de calciu. Calciul a fost izolat pentru prima dată de Sir Humphry Davy în 1808, când acesta a electrolizat un amestec de var și oxid mercuric. Davy încerca să izoleze calciul; când a auzit că Jöns Jakob Berzelius și Pontin au preparat amalgam de calciu prin electrolizarea varului în mercur, a încercat și el.

El metal no fue descubierto hasta 1808, año en que Jöns Jakob Berzelius y Pontin prepararon amalgama de calcio por electrólisis de la cal en mercurio. El quimico britanico sir Humphry Davy aislo el calcio metalico en 1808 por la electrólisis de una amalgama de mercurio y cal. Hasta que Davy aisló el calcio metálico por electrólisis del óxido se pensaba que éste último era un elemento.

În 1879, Lars Fredrik Nilson și echipa sa au detectat scandiu în mineralele euxenită și gadolinită. Nilson a preparat 2 grame de oxid de scandiu de înaltă puritate. Per Teodor Cleve a arătat că scandiul avea proprietăți similare cu cele prezise de Mendeleev pentru eka-bor. Scandiul metalic a fost preparat pentru prima dată în 1937 de Fischer și colegii săi.

En 1869 Dmitri Mendeleyev predijo que este metal debía tener propiedades similares a las del boro por lo que llamó al elemento aún por descubrir ekaboro. El escandio fue descubierto por Lars Fredrick Nilson en 1879 mientras trabajaba con su equipo en la búsqueda de metales tierras raras mediante análisis espectral de los minerales euxenita y gadolinita. Per Theodor Cleve descubrió el óxido de escandio y confirmó que se trataba del ekaboro.

William Gregor a găsit oxidul de titan în ilmenit în 1791. Martin Heinrich Klaproth a descoperit independent elementul din rutil în 1795 și l-a denumit. Forma metalică pură a fost obținută abia în 1910 de către Matthew A. Hunter. În 1936, Procesul Kroll a făcut posibilă producția comercială de titan.

El titanio fue descubierto en Inglaterra por Willian Gregor en 1791, a partir del mineral conocido como Ilmenita (FeTiO₃). Este elemento fue descubierto de nuevo años más tarde por el químico alemán Heinrich Klaproth, en este caso en el mineral Rutilo (TiO₂), que fue quien en 1795 le dio el nombre de titanio. Matthew A. Hunter preparó por primera vez titanio metálico puro calentando tetracloruro de titanio (TiCl₄) con Sodio a 700-800 ºC en un reactor de Acero.

Vanadiul a fost descoperit inițial de Andrés Manuel del Río în 1801. În 1805, chimistul francez Hippolyte Victor Collet-Descotils a declarat în mod greșit că noul element al lui del Río era doar o probă impură de crom. În 1831, chimistul suedez Nils Gabriel Sefström a redescoperit elementul dintr-un nou oxid pe care l-a găsit în timp ce lucra cu minereuri de fier. Mai târziu în același an, Friedrich Wöhler a confirmat lucrările anterioare ale lui Del Río.

El mineralogista español Andrés Manuel del Río descubrió el vanadio en 1801 mediante el análisis de los minerales de la vanadinita, y lo llamó erythronium. En 1831, el químico sueco, Nils Gabriel Sefström, redescubrió el elemento en un óxido mientras trabajaba con minerales de hierro. Más tarde, ese mismo año, Friedrich Wöhler confirmó los principios de la obra de Del Río.

Zincul a fost extras ca metal încă din Antichitate (de dinainte de 1000 î.Hr.) de către metalurgiștii indieni, dar natura adevărată a acestui metal nu era cunoscută în timpurile antic. A fost identificat ca fiind un metal de către metalurgistul Rasaratna Samuccaya în anul 800 și de către alchimistul Paracelsus în 1526. Izolat prima dată de către Andreas Sigismund Marggraf în 1746.

Los minerales de zinc fueron usados, desde tiempos remotos, junto al cobre para obtener latón. El zinc metálico se obtuvo en el siglo XIII en la India mediante reducción de calamina con sustancias orgánicas, como la madera. En 1746, Andreas Marggraf redescubrió el metal en Europa, obteniéndolo por reducción de calamina con carbón.